Insomnia, deflaţia şi pensia ocupaţională

Pe cifrele statistice ale Ministerului Muncii, ceea ce se datorează, în medie, ca şi contribuţtii de asigurări sociale pensie reprezintă 75% din ceea ce se cheltuieşste pentru plata pensiilor. Asta fără a ţine cont de contribuţia care merge la pensiile private, şi, mai ales, fără a ţine cont de gradul de colectare. Si, evident, fără ce se varsă la Pilonul II, sume pe care Casa Naţională de Pensii le achită indiferent dacă sumele au fost colectate sau doar înregistrate ca datorate. Asta pe o piaţă a muncii în descreştere, deci într-o perspectivă în care contribuţiile la fond se diminuează, şi într-o situaţie în care consumul scade. Peste tot se vorbeşte despre necesitatea de se creşte consumul, de a “a pune în mişcare creditarea”.

Adică, de a determina oamenii care nu au suficienţi bani să împrumute pentru a consuma mai mult astăzi mai mult decât resursele sale, şi poate chiar mai mult decât îi este strict necesar. De ce? Pentru ca produsele întreprinzătorilor de toate felurile să fie vândute. In condiţiile în care presupunem (pentru simplificarea procesului de gândire) că fluxul de bani intern ar avea o valoare constantă, creşterea imediată a consumului ar avea ca şi consecinţă diminuarea drastică a resurselor de consumat în viitor. Nu este doar o asumpţie logică: este şi experienţa pe care consumul stimulat de “creditele cu buletinul” ne-a oferit-o, şi sumele acordate ca plăţi compensatorii, duse, ambele, pe televizoare color sau cu plasmă şi alte bunuri fără necesitate urgentă şi imediată.

In acest context, iniţiativa creerii unui sistem de pensii ocupaţionale îmi pare cel puţin suspectă. In esenţa, aceasta va diminua şi mai mult disponibilul pentru consum al populaţiei. Astfel, crearea unei noi obligaţii de colectare pentru un viitor şi nişte rezultate incerte ridică o serie de întrebări, printre care :

- cine va gestiona aceste sume?
- ce va face cu ele?
- cine le va garanta ?

Pun aceste întrebări deoarece Pilonul III privind pensiile opţionale există deja, pe cale de consecinţă pensiile ocupaţionale ar fi aceeaşi Mărie cu altă pălărie. Rectific, nu cu orice pălărie, ci cu cea a obligativităţii.

(Personal, nu am aderat la Pilonul III deoarece, la întrebarea referitoare la randament, răspunsul primit de la reprezentanţii unui fond a fost cam aşa: statul (adică tot eu, dar pe ocolite) garantează restituirea sumelor investite MINUS COMISIOANELE. Gestionarul fondului urmând, până la urmă, să utilizeze banii mei un număr considerabil de ani cum doreşte, urmând ca eu să îl plătesc pentru asta, şi să-mi şi garantez restituirea. Adică să acopăr, prin impozite şi taxe, ceea ce ar trebui să încasez de la fond, dacă managerii ar da chix, ceea ce experienţa « democraţiilor consolidate » ne-a arătat că nu este imposibil, ci chiar probabil.)

Astfel, revin la întrebarea pe care eu o apreciez ca fiind logică, urgentă şi imperios necesară: ce efect va avea diminuarea veniturilor nete ale populaţiei determinată de noua contribuţie? Ce efect, înafară de cel previzibil, al unei noi reduceri a consumului: de alimente, de bunuri de folosinţă medie şi/sau îndelungată? Cum va afecta noua reducere, spirala deflaţionistă în care ne aflăm deja?

Nu este, oare, evident faptul că, o diminuare a sumelor ajunse la populaţie va diminua consumul? Că diminuarea consumului va conduce la creşterea producţiei pe stoc (nevandabile)? Că dacă avem producţie pe stoc, înseamnă că aceasta trebuie redusă. Că reducerea producţiei, sau a costurilor de producţie, se face pe seama salariaţilor, fie prin reducerea numarului acestora, fie prin reducerea salariilor? Si dacă, într-o familie, scade numărul salariaţilor sau nivelul veniturilor, consecinţa acestui fapt nu este o nouă reducere a consumului individual? Care, pe ansamblu, va duce la o nouă diminuare a producţiei, ş.a.m.d., ş.a.m.d?

In situaţia în care consecinţele enumerate anterior nu se numără printre cele pe care guvernul le doreşte, soluţia creerii unei noi scheme de pensie este cel puţin neadecvată momentului.

Nu am nici eu o soluţie, e adevărat. Dar nici nu sunt la guvernare, deci responsabilitatea de a găsi una nu este a mea. Apreciez, însă, că realizarea ( cel mai probabil pe bani mulţi) unui studiu de impact care, corect făcut, va da aceleaşi rezultate cu cele pe care le anticipează un economist de mâna a cincea, ca mine, într-o noapte de insomnie, este nu doar superfluă, ci şi păguboasă.

Bacul şi maturitatea

Pentru că facultăţile au devenit o afacere la care au acces toţi cei care pot plăti, responsabilitatea trierii celor care au dreptul de a fi admişi acolo a coborât la licee.
Aşa se face că bacul şi-a pierdut vechile atribute de „examen de maturitate” devenind un fel de ghilotină pentru viitorul a jumătate din absolvenţii de liceu. In fapt, acest exament ar trebui să verifice maturitatea în gândire a celor examinaţi: au aceştia o gândire matură şi logică? Sunt ei capabili să funcţioneze în societate, să respecte reguli, au cunoştinţele de bază care să le permită asta, ştiu să citească, să scrie, să-şi împartă viitoarele salarii?
Sora mea este profesor de matematică la o universitate germană. Intr-o discuţie cu ea şi cu mama (fost dascăl) la un pahar, am afirmat că nimic din ce mi s-a predat la matematică dincolo de regula de trei simplă nu mi-a folosit niciodată în viaţă. Şi cred în ceea ce spun. Sorela a râs, şi a spus că exact acelaşi lucru îl afirmase recent colegul ei, profesor de istoria religiilor care voia să-şi calculeze viitoarea pensie şi îi ceruse ajutorul. Intrebase cum funcţionează regula de trei simplă şi spunea că, oricum, de când terminase liceul, era prima dată când avea nevoie de ea.
Ce mă determină să vorbesc despre asta este faptul că o singură copilă dintr-un întreg Bucureşti a luat media 10 la bac. Să fie singura cu adevărat matură? Să fie singura care şi-a însuşit corect toate informaţiile necesare pentru a deveni utilă societăţii?
In cazul în care răspunsul la întrebarea anterioară este nu, chiar şi un nu nuanţat, mă văd îndreptăţită să afirm că examenul de bacalaureat nu este ceea ce ar trebui să fie. Sau sistemul de învăţământ este atât de schizofrenic încât nu este capabil să fie coerent cu sine, utilizând criterii de evaluare a elevilor diferite de cele de autoevaluare?

Sindicalisme: Ungaria vs România

Intâmplarea a făcut să trec, în ziua de 1 Mai pe lângă magazinul Tesco, din Debreţin, Ungaria. Un afiş de mărimea unei camere anunţa programul: 0-24. Cum ne încadrasem foarte bine în timp, am zis să facem o mini-tură de shoping. Zis şi făcut. In faţa magazinului, cca 30 de persoane. Hm! 8 fără 5. Poate deschid la 8, fiind sărbătoare.

Dăm roată intrărilor, aşteptând să se deschidă. La 8 şi câteva minute, încerc să abordez în engleză nişte tineri. In ungro-anglo-gestică, îmi arată că e 1Mai şi sărbătoare, deci închis. Ei aşteptau un autobus. La fel şi magazinele Lidl, Kaufland şi Penny, şi toate celelalte magazine cu excepţia restaurantelor, cofetăriilor şi benzinăriilor, inclusiv în micuţa staţiune de destinaţie. Inchis.

Codul muncii prevede şi în România că ziua de 1 Mai este nelucrătoare. Şi totuşi, marile lanţuri multinaţionale de magazine care în Ungaria erau închise, la noi erau deschise.

Să fie capitalismul mai sălbatic la noi, sau sindicatele la ei, mai puternice? Sau poate respectarea legii în unele state este obligatorie, pe când în altele, doar opţională?

1-0 pentru Ungaria.

Creşteţi găini!

Modificările Codului fiscal privind impozitarea agricultorilor vor avea urmări nesperate pentru plătitori şi, mai mult ca sigur, neprevăzute de legiuitori. Ele creează şansele la concediu pentru creşterea copilului până la doi, respectiv trei ani pentru o serie de persoane care până acum erau excluse, femeile de la ţară care muncesc în gospodăria proprie . Şi încă într-un mod surprinzător de simplu si de ieftin pentru viitoarele mămici.

Conform Codului fiscal, agricultorii vor plăti impozit de 3 lei pe an pentru fiecare găină care depăşeste numărul de 100 crescută în gospodaria proprie.

Pe de altă parte, legislaţia privind concediul pentru creşterea copilului cuprinde în lista beneficiarilor persoanele care plătesc impozit pentru veniturile realizate din vânzarea produselor agricole, fără nici o limitare de cuantum.

Astfel, femeia plătitore a unui impozit de 3 lei pe venitul agricol de anul trecut, şi care estimează un venit similar şi pentru acest an se califică pentru concediu şi indemnizaţie de creştere a copilului de 600 lei pe lună pentru aproape doi ani.

Să nu uităm esenţialul insă, după ce ingrijeşte cel puţin 3 luni cele 101 găini, femeia trebuie să şi rămână însărcinată.

Ţineţi minte cifrele: 101 găini declarate, 3 lei impozit de plată pe an şi doi ani de concediu plătit pentru creşterea copilului. Başca, cei doi ani constituie stagiu asimilat pentru pensie în sistemul public.

Cine ne garantează egalitatea....

De câteva zile îmi circulă prin cap ideea că domnul George Becali ar fi membru in Comisia pentru egalitate de şanse între femei şi bărbaţi....Nu ştiu de unde, dar azi mi-am făcut vreme să citesc Blogul Medusei, unde eram sigură că voi găsi comentarii, dacă chiar ar fi adevărat.

Nu este, har domnului...Dar nici domnul Orban nu-i vreun mare feminist.

Boii de la bicicleta bugetului

Sub titlul Cât pierde statul din cauza ROMÂNILOR plecaţi să muncească în străinătate?, Romania liberă online publică fără semnatură (explicabil) o prostie de articol.




Cu calcule „laborioase”, autorul necunoscut explică ce banii ipotetici ar reveni ipotetic bugetului de stat, dacă cei douămilioane jumate de români ar lucra în România pe un salariu mediu ipotetic de 340 de euro pe luna. Net. Sau cam 2000 lei brut.

Stimate autor, ca să muncească în ţară, oamenii ăştia ar trebui să aibă locuri de muncă. Unde să muncească, dacă pe site-ul agentiei de ocupare sunt 3363 de locuri vacante în toată ţara?

Cât de nemernic sau idiot să fiţi (şi vă dau voie să alegeţi, treacă de la mine!) ca să spuneţi că statul pierde din cauza românilor? Statul pierde pentru că a privatizat solul, subsolul, apele şi aerul, pentru că a vândut pe nimic industria, pentru că a desfiinţat locurile de muncă şi a aplicat cota unică de impozitare.

Iar în ceea ce priveşte pierderea contribuţiilor şi taxelor care s-ar fi putut colecta din salariile de pe locurile de muncă înexistente, lăsaţi-o moartă! Să ziceţi mersi că românii mai au simţul familiei, şi trimit bani acasă, bani după care statul încasează şi el cate ceva... aşa, ca la 20% TVA, başca ceva impozite şi taxe. Nu 8 miliarde de euro anual, dar unul tot face, şi fără să mişte vreu deget.

Românii care lucrează în străinătate trag şî ei, cum pot, la bicicleta bugetului. Care, dacă ar fi o bicicletă normală, n-ar avea nevoie de ei.