Părerea Expertului: Piedici în calea emancipării româncei
Gabriela Creţu
specialist în relaţii de gen
Adevărul: Cât de mult s-a emancipat femeia în România în ultimii 20 de ani? Este ea mai egală bărbatului acum decât în comunism?
Gabriela Creţu: Emanciparea şi egalitatea sunt două lucruri diferite pentru mine. Prima are de a face cu recunoaşterea drepturilor, cealaltă ia în considerare şi distribuţia responsabilităţilor, puterii, resurselor, oportunităţilor. Emanciparea le priveşte pe ele, realizarea egalitatăţii necesită să se schimbe şi ei; ca orice relaţie, relaţia dintre femei şi bărbaţi nu se poate schimba fără contribuţia ambelor părţi.
Un lucru nu trebuie omis! Nici emanciparea nu înseamnă obţinerea aceloraşi drepturi doar pe hârtie; presupune existenţa spaţiului public de manifestare şi a capacităţii de exercitare a drepturilor câştigate.Şi mai cere interiorizarea statutului de om liber (femeile incluse) fără de care poţi fi sclav în ţara care garantează fiecăruia cele mai largi libertăţi posibile. Emanciparea femeii în sens obiectiv, ca drepturi garantate prin legi, era terminată în 1989. Cu o singură excepţie, esenţială - dreptul de control asupra propriului corp, de a alege momentul şi numărul copiilor pe care-i doreşti; acesta existase dar fusese desfiinţat în 1966. Abrogarea decretului de „tristă amintire“ (în sensul cel mai propriu) a fost singurul pas înainte în recunoaşterea unor drepturi care s-a făcut după 1989; din păcate, nu a fost însoţit de ceilalţi paşi necesari - educaţia sexuală şi reproductivă care să plaseze avortul acolo unde îi este locul - ca o soluţie socială tranzitorie, pentru situaţii limită, nu ca o măsură contraceptivă.
Continuăm să avem cel mai mic grad de acoperire cu mijloace contraceptive moderne din Europa şi o incidenţă a avortului foarte mare, chiar dacă situaţia s-a mai ameliorat. Sunt şi explicaţii posibile - pe de o parte, interesele economice ale celor pentru care avortul este o sursă de venit sigur; pe de alta, falsele pudori ale unei societăţi care se indignează de introducerea educaţiei sexuale în şcoli dar cere legalizarea prostituţiei.
Acest caz însă trebuie să ne înveţe ceva esenţial - că drepturile câştigate nu sunt câştigate odată pentru totdeauna; un drept existent poate fi pierdut. Valul nou de conservatorism care s-a întins asupra Europei a determinat o amnezie absolut uluitoare; se uită cele 15.000 de femei care au murit în România din cauza unor avorturi în condiţii nesigure şi se culpabilizează femeile pentru rata scăzută a natalităţii.
În rest, lucrurile sunt extrem de discutabile. Femeile au dispărut din spaţiul public ca factori de decizie. În primul parlament post-revoluţionar, unde totul era de decis, au fost 4% deputate; după douăzeci de ani de progres, am ajuns la 9 -10%. Asta înseamnă că ne comparăm doar cu ţările arabe fundamentaliste. Media mondială este 18,3, iar cea europeană, cu mult mai mare. Nici printre cele puţine prezente în parlament sau guvern nu se găsesc, decât cu mare dificultate, reprezentante ale femeilor. Reamintesc că femeile în politică se cunosc după program, nu după sex. La noi, ca în perioada interbelică, ca în întreaga istorie, dacă nişte femei sunt influente, nu se întâmplă pentru ceea ce sunt ele ci pentru că societatea îşi închipuie (sau e adevărat) că sunt reprezentantele unor bărbaţi puternici, purtătoarele lor de cuvânt (la figurat sau, uneori, la propriu). Aceste modele politice întăresc patriarhatul şi subminează încercările de construire a unei vieţi democratice.
Un fenomen extrem de grav al ultimelor două decenii a fost reîntoarcerea la cele mai brutale forme de exploatare a femeii - prostituţia şi traficul de persoane. Sărăcia, lipsa de educaţie şi de repere valorice se numără printre cauze; naivitatea şi visurile unora, combinate cu lăcomia de bani a altora au readus în realitate un comerţ demult devenit crimă - comerţul cu fiinţe umane. Cu amărăciune am putea spune că s-a mai câştigat un drept - „dreptul” de a te vinde.
Dreptul de a cumpăra pe nimic şi l-au rezervat bărbaţii; privatizarea patrimoniului de stat s-a făcut cu precădere în beneficiul lor. Dacă există şi câteva afaceri de succes conduse de femei, ele sunt rezultatul muncii şi inteligenţei lor şi mult mai puţin al procesului de trecere (mai mult sau mai puţin frauduloasă) a proprietăţii publice în buzunare private.
Ele au fost, în schimb, cel mai adesea „ţapul ispăşitor“ acolo unde lucrurile nu mergeau bine; în politică şi în afaceri, lucrurile au stat la fel. Dintre toţi securiştii şi colaboratorii securităţii au plătit... două femei!!! (Rodica Stănoiu şi Mona Muscă). Cu ele afară, politica a devenit curată ca lacrima. Pentru prăbuşirea FNI şi tragediile umane provocate a plătit o singură persoană - Maria Vlas- în timp ce beneficiarii sunt, zic gurile rele, foarte bine şi respectabili.
Care sunt piedicile în calea emanciparii femeii, în România anului 2009?
Poate, în primul rând, faptul că în loc să construim viitorul nostru încercăm să reconstruim trecutul altora. Idealizarea perioadei interbelice şi demonizarea perioadei socialiste nu sunt favorabile femeilor. Atitudinea noastră faţă de tradiţie trebuie să fie selectivă; sunt lucruri bune şi rele în fiecare perioadă. Un exemplu - în loc să îmbunătăţim situaţia din creşe şi să le creştem numărul, noi le-am desfiinţat! Recent, s-a reinventat bona dar ea nu poate fi decât o soluţie secundară. Angajarea unei bone nu este accesibilă decât pentru o mică parte, mai înstărită, a populaţiei. În plus, ele nu au nici pregătirea necesară, nici nu sunt supuse controlului, ca într-o instituţie. Cazuri precum cele care au apărut de curând la lumină sunt foarte probabile oricând...
Obiectiv vorbind, consider că polarizarea economică a României în perioada de tranziţie a exclus practic o parte importantă a populaţiei, mai ales feminină, de la viaţa socială, culturală şi politică normală, dintr-un stat care se declară democratic.Viaţa la ţară este departe de orice idilism pentru femei... De mahalale oraşelor, nu mai vorbim...
Totuşi, cea mai mare problemă a femeilor este că ele nu constituie o problemă pentru societate; atingerea egalităţii dintre femei şi bărbaţi lipseşte de pe agenda publică. Nu se pot găsi soluţii la probleme pe care nu şi le pune nimeni, nu se pot atinge obiectivele pe care şi le propun doar grupuri foarte restrânse (cei ce luptă pentru drepturile femeii şi egalitate de gen). Teme ca paritatea în politică (sau măcar cote de reprezentare), combaterea violenţei în familie, serviciile publice de îngrijirea copilului, bolile profesionale din domeniile de activitate puternic feminizate nu sunt văzute ca probleme serioase; sunt numai bune de pierdut alegerile, gândesc şefii de partid pentru care nu este foarte clar totdeauna dacă femeile sunt cetăţene sau au drept de vot. Aproape nimeni nu vorbeşte, de exemplu, în campaniile electorale, cu ele şi despre ele; nu li se adresează nimeni.
Şi mai este ceva! Avem legi în domeniu care sunt simple forme fără fond; chiar dacă ar fi doritori să le aplice, ceea ce nu prea este cazul, lucrul ar fi foarte dificil.
Cum se împacă imaginea stereotipică a femeii promovată de tabloide şi de reviste glossy cu procesul de emancipare?
Cu cel de emancipare nu are nicio legătură; cu infantilizarea şi obiectualizarea femeii, are multe legături. Femeile din revistele glossy nu sunt femei; nu seamănă cu noi, 99,99% dintre femei. Nu pentru că sunt mult mai frumoase; ci pentru că nici în coşmaruri nu ne-am putea vedea atât de depersonalizate, lipsite de idei sau... mute.
Femeile din reviste sunt de regulă blonde, dacă sunt destul de inteligente, se străduiesc să nu se vadă; dacă nu-s, nu se străduiesc; au drept ocupaţie shoppingul, lupta pe viaţă şi pe moarte pentru dreptul lor la diferenţă cumpărându-şi pantofi diferiţi şi rochii diferite; doar în privinţa maşinilor fac o concesie, luându-şi de acelaşi fel - luxoase, scumpe, full option. Ele sunt într-un continuu proces de construcţie de sine, motiv pentru care vizitează frecvent clinicile de chirurgie estetică. Am descris corect imaginea stereotipă!? Nu sunt o cititoare de reviste glossy dar cunosc societatea în care trăim. Cel mai adesea, din păcate, revistele cu poze, televiziunea este inclusă, nu ne prezintă oameni, modele, istorii, ci produse de consum; femeile printre acestea, ca obiecte decorative, pe gustul (presupus) al bărbaţilor care posedă multă avere şi puţină minte. Restul bărbaţilor nu sunt preocupaţi de a culege „noutăţile“ de pe piaţă răsfoind reviste glossy; cel puţin aşa sper...
Care sunt diferenţele dintre România şi alte state europene la acest capitol? Pe cine am surclasat?
Lista este foarte lungă. Depinde de criteriile de comparaţie. Aparent, stăm mai bine la decalajul salarial decât alte state, mai dezvoltate. Reducerea acestuia este însă doar o aparenţă; în realitate, au falimentat câteva sectoare de activitate predominant masculine, unde salariile erau foarte mari; astfel, salariul orar s-a redus pentru bărbaţi; alţii au renunţat la statutul de salariat şi au devenit întreprinzători, situaţie în care au venituri cu mult mai mari dar care nu se iau în calcul.
Reducerea diferenţei salariale nu echivalează cu o îmbunătăţire a situaţiei femeilor pe piaţa muncii. Dimpotrivă. Multe lucrează în economia informală (în agricultură), în cea gri sau la negru. Asta înseamnă că după o viaţă de muncă nu vor avea o pensie.Tranziţia le-a multiplicat rolurile. Multe au devenit şi mamă şi tată în condiţiile în care bărbaţii au plecat la muncă în alte părţi sau s-au refugiat în alcool.
În ultimii ani a apărut un fenomen nou - feminizarea migraţiei forţei de muncă. Pentru a întreţine un copil la şcoală sau pe părinţii bătrâni, multe femei au renunţat la profesiile lor, la capitalul social de care dispuneau în comunităţile lor şi-au luat drumul străinătăţii; doar inconştienţii ar vorbi de emancipare în acest caz; în fapt, este aproape o renunţare la statutul de cetăţean - aceste femei nu-şi mai exercită drepturile politice, nu au nimic de spus asupra treburilor publice şi, în largă majoritate, pentru că lucrează la negru, nu au nici drepturi sociale (asigurările nu le plăteşte nimeni, nici în ţara unde lucrează, nici acasă).
Suntem în liniile normale europene în privinţa studiilor; asta înseamnă că mai multe femei decât bărbaţi termină o instituţie de învăţământ superior. Din păcate, acest fapt pozitiv se petrece într-o societate în care ierarhia este stabilită după avere, nu după ştiinţă.
Care ar fi ţările în care gradul de emancipare a femeilor este superior?
Aproape toate celelalte din Uniunea Europeană, indiferent de criteriile luate în considerare. Bineînţeles că există şi câteva „paradisuri“ ale femeilor, locuri unde ele chiar sunt luate în serios; ţările nordice sunt exemplul cel mai bun. Există, de asemenea, ţări cu care ne puteam compara ca punct de plecare - atât social şi cât şi economic - şi care au reuşit progrese aproape de neimaginat pe calea egalităţii dintre femei şi bărbaţi. Spania poate servi drept model oricui, în această privinţă.
Ideologia egalitară a socialismului a avut, în ceea ce ne priveşte, un efect pervers. A avut câteva succese reale în planul accesului la educaţie în orice domeniu (feminizarea actuală a justiţiei, a sănătăţii sau a educaţiei stă mărturie), la grădiniţe sau creşe, la drepturile politice, dar ne-a făcut insensibile la discriminare. Nemulţumiţi de sistemul politic existent, nu am mai observat că există un alt sistem, mai profund şi mai stabil, care plasează femeile într-o poziţie subordonată, inferioară; acel sistem de relaţii patriahale a existat şi atunci şi înfloreşte acum. Motivul este simplu de exprimat - ca să lupţi pentru egalitatea dintre femei şi bărbaţi trebuie să crezi în valoarea egalităţii, în general. Asta se întâmplă în toate democraţiile; la noi, revoluţia democratică rămâne de înfăptuit. Sper ca în realizarea ei femeile să joace un rol mult mai important decât cel care li s-a rezervat după ultima revoluţie.
*Gabriela Creţu este doctor în filosofie, specialist în studii de gen şi a fost membru al Parlamentului European în perioada 2007 - 2009
....SI O CUNOSC PERSONAL, NA!
Postări
