Bacul şi maturitatea

Pentru că facultăţile au devenit o afacere la care au acces toţi cei care pot plăti, responsabilitatea trierii celor care au dreptul de a fi admişi acolo a coborât la licee.
Aşa se face că bacul şi-a pierdut vechile atribute de „examen de maturitate” devenind un fel de ghilotină pentru viitorul a jumătate din absolvenţii de liceu. In fapt, acest exament ar trebui să verifice maturitatea în gândire a celor examinaţi: au aceştia o gândire matură şi logică? Sunt ei capabili să funcţioneze în societate, să respecte reguli, au cunoştinţele de bază care să le permită asta, ştiu să citească, să scrie, să-şi împartă viitoarele salarii?
Sora mea este profesor de matematică la o universitate germană. Intr-o discuţie cu ea şi cu mama (fost dascăl) la un pahar, am afirmat că nimic din ce mi s-a predat la matematică dincolo de regula de trei simplă nu mi-a folosit niciodată în viaţă. Şi cred în ceea ce spun. Sorela a râs, şi a spus că exact acelaşi lucru îl afirmase recent colegul ei, profesor de istoria religiilor care voia să-şi calculeze viitoarea pensie şi îi ceruse ajutorul. Intrebase cum funcţionează regula de trei simplă şi spunea că, oricum, de când terminase liceul, era prima dată când avea nevoie de ea.
Ce mă determină să vorbesc despre asta este faptul că o singură copilă dintr-un întreg Bucureşti a luat media 10 la bac. Să fie singura cu adevărat matură? Să fie singura care şi-a însuşit corect toate informaţiile necesare pentru a deveni utilă societăţii?
In cazul în care răspunsul la întrebarea anterioară este nu, chiar şi un nu nuanţat, mă văd îndreptăţită să afirm că examenul de bacalaureat nu este ceea ce ar trebui să fie. Sau sistemul de învăţământ este atât de schizofrenic încât nu este capabil să fie coerent cu sine, utilizând criterii de evaluare a elevilor diferite de cele de autoevaluare?