După mai bine de o săptămână de proteste în ţară, mă întreb unde sunt eu, în chestia asta.
Cred că sunt doi ani de când se discută despre asigurările private în sănătate, nu? Şi tot de atunci spun şi scriu în toate ocaziile că nu e de bine, că este o problemă care ar trebui să provoace o reacţie publică vehementă.
Când a ieşit pe post “preşedintele meu” să retragă porcăria de lege? Oricum, semnasem de două-trei zile o petiţie online legată de domnul Arafat. Ei, în prima zi lucrătoare după demisia domnului Arafat eram pornită, so... am ieşit în pupu târgului când am plecat de la job, să iau pulsul... să mă lipesc de-un protest, ceva... Concluzia-tardivă-fiind că,probabil, n-am destul sânge în vine ca să protestez de una singură.
In Piaţa Revoluţiei erau fix şase persoane. Şase bărbaţi, mai precis. Când m-am apropiat şi am tras cu urechea la discuţii... cel puţin doi păreau a fi luat o doză de indignare din sticlă..., aşa că m-am retras. Strategic. Nu-mi venea să mă asociez cu ei....Rectific : nu-mi convenea să fiu asociată cu ei....
E a doua vineri de proteste şi eu le urmăresc la televizor. Stau într-o margine de oraş, şi, de regulă, Silviu mă ia cu maşina de la serviciu. Azi l-am întrebat dacă n-are chef să trecem prin piaţă, să vedem dacă e ceva mişcare, să ne alăturăm.
Nu m-a refuzat. Nu direct. Mi-a spus că mă duce unde doresc şi mă aşteaptă cât consider necesar. Pasiv-agresiv.
Te-ai schimbat!-am verbalizat o parte din ce gândeam, o rememorare nespusă a faptului că împreună am spart o uşă- cu umărul- ca să multiplicăm manifeste la Revoluţie, în ’89.
Nu-i vorba de asta, mi-a răspuns.E vorba de faptul că protestele astea nu vor avea nici un efect. E vorba de faptul că Băsescu n-o să-şi dea demisia. E vorba de faptul că oamenii tre’ să-şi manifeste opinia la vot. E vorba de faptul că anticipatele n-ar trebui să fie la Parlament, ci la preşedinte, sau la ambele, deodată.
Era o lapoviţă urâtă afară, aşa că, atunci când m-a întrebat –Zi, unde te duc? am răspuns, mai mult sau mai puţin convinsă –Acasă...
Laşitate? Comoditate? Ambele, şi multe altele?
Şi mă regăsesc într-o varianta a dilemei prizonierului: “Eu nu protestez, n-are rost din moment ce nu ştiu dacă ceilalti ma vor sprijini sau ma vor trada, daca am vreo şansă să-mi ating obiectivul, şi oricum, sunt alţii care o fac, iar ceea ce obţin ei obţin şi eu, şi fără nici un efort.
Dar dacă toată lumea gandeste si face ca mine?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu