Mancam, si mi s-a parut ca nu aud bine. Un sunet de acordeon. Vibrant. Intre blocurile linistite, de pensionari, unde locuiesc. Acorduri de romanta interbelica...Un fel de "Si te-am iubit, Paraschivo", dar mai bland, mai stilat, mai romantic. Cantat cu forta si armonie.
Apoi o voce, si inca una. Diferite de graseiatul lui Vasile Cristian, care mi-e familiar din filme, mai profunde, mai pline. Hotarat, nu pare pick-upul vreunui vecin nostalgic.
Ies pe balcon, cu o tigara, cautand ...sursa, si intr-un tarziu, apare, sub forma a doi (foarte) tineri conationali minoritari, probabil recent repatriati prin bunavointa democraticului guvern francez.
Au inaintat pe aleea din fata blocului meu si, vazand ca-i ascult, si-au terminat cantecul in fata mea. Am schitat cateva aplauze. Le meritau: imi creeasera un moment placut.
Le-am facut semn sa astepte si mi-am cautat portmoneul. Aveam o singura bancnota de 50 de lei. M-am intors, voind sa-mi cer scuze, apoi ochii mi-au cazut pe usa de la camara in care, de regula, mai gasesc un pachet de biscuiti sau o ciocolata. Nimic de felul asta. Intre borcane, cateva cutii de conserve, din care am luat una de ton, pe care am si luat-o si le-am aruncat-o (stau la patru), cu un ridicat din umeri in sensul ca..."asta e!", dar cu dragul de-a darui cu care domnita din turn ii arunca trubadurului, odinioara, floarea pana atunci incalzita in decolteu.
Cel fara instrument a luat-o, si cu un zambet de multumire a indesat-o in buzunar, apoi s-au intors, dand sa plece.
"Iese ceva, baieti?" mi-a luat-o pragmatismul pe dinaintea discretiei? Cantand in continuare, "trezorierul" si-a intors pe dos buzunarele si mi-a aratat continutul lor.
Avea un leu si-o conserva de ton.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu