Sexismul: necesitate economica sau optiune politica?

Am avut parte de mai multe critici dupa aparitia articolului Istoria crizelor la feminin. Pe de o parte din partea barbatilor care spuneau ca supralicitez vorbind despre problemele femeilor si, pe de alta parte, din partea femeilor care, in buna parte, isi doresc sa stea timp de 2 ani acasa cu copiii. Aspectele enumerate acolo sunt, de fapt, doar un mic fragment din problematica sociala si istorica a femeilor, ca participanti pe piata muncii.

Diferentele de gen, in sensul defavorabil femeii transcend tuturor celorlalte forme de dominare si exploatare in societatea umana. Depasesc clasele sociale si se regasesc in toate formele de asociere sociala : sindicate, asociatii, partide politice . Se regasesc in toate comunitatile, oricare ar fi criteriul lor de organizare: etnic, national, religios sau local.

Aceste diferente se constituie intr-o forma de opresiune construita in timp si legitimata de rolurile de gen definite de cultura tuturor societatilor; in cazul femeilor rolul principal, de fapt singurul recunoscut fara comentarii, este perpetuarea speciei.

N-am sa acuz capitalismul de aceasta situatie desi, la o privire mai atenta...se poate concluziona, chiar si de catre nespecialisti ca el este principalul “responsabil” de actuala pozitie a femeilor in societate. Vedeti voi, capitalismul a adus munca in fabrici, separarea intre munca si capital, intre producatori si proprietari. Pe langa acestea a adus diviziunea muncii, care a scindat societatea impartindu-o in doua: producatori de bunuri si producatori de forta de munca. In mod natural, femeile intra in cea de a doua categorie.

Problema este ca, asa cum am mai spus si altadata, aceasta activitate de reproductie a fortei de munca a femeilor este neremunerata, incorect valorizata, si utilizata ca un cutit cu doua taisuri tot impotriva acestora. In virtutea faptului ca femeile sunt cele care nasc (indubitabil, barbatii nu pot face asta) se legitimeaza ideea ca transformarea un copil in produsul finit necesar economic- forta de munca este si trebuie sa ramana de asemenea in responsabilitatea lor exclusiva. Asta ca si cum activitatea de crestere si educare a copiilor ar depinde tot de uter.

Nicaieri in PIB insa, nu este cuprinsa plusvaloarea realizata prin activitatile de transformare a copilului in forta demunca. Nici plusvaloarea realizata prin faptul ca ceilalti membri ai familiei sunt ingrijiti, sprijiniti sa activeze in economia de piata.

Din aceasta perspectiva, economia de piata pare a fi cladita pe.... aer. Reformulez pentru o imagine mai plastica: admitand ca intr-o fabrica ar lucra doar roboti, angajatorul (intreprinzator sau stat) se comporta ca si cum acestia ar fi....vegetatie spontana, nu ar avea costuri de achizitie, de intretinere, si, datorita faptului ca se inmultesc usor, pot fi inlocuiti la orice defectiune.

Pornind calculele economice de la o asemenea premisa, este evident ca “piata” nu are cum sa se auto-regleze. Estimarile pe termen mediu si lung sunt imposibile pornind de la niste premise si costuri false.

Ce este mai grav insa, in aceasta diviziune sociala si sexuala a muncii este ca, in mod artificial, folosind toate metodele de manipulare, de la educatie la cultura si religie, statele perpetueaza si legitimeaza aceasta stare de fapt, care limiteaza femeile la nivelul de mana de lucru oarecum ocazionala (intre sarcini) ieftina, manevrabila si dispensabila si le condamna la saracie ... hm! cred ca-i pot spune gen-etica.

Departe de mine ideea de a nega realitatea existentei femeilor pe piata muncii, dar mai totdeauna pe o pozitie marginala, devalorizata si nesigura. Practic, pe masura ce rolul statului a evoluat , diminuandu-se importanta securitatii militare si augmentand rolul celei sociale, profesiile din aceste domenii (de suport, sustinere si crestere a calitatii vietii) s-au “feminizat”. Este demostrat in mod istoric faptul ca feminizarea unei meserii-vezi sanatate, educatie, administratie- a determinat diminuarea importantei sociale atribuite activitatii respective, si, prin urmare, a remunerarii acesteia.

Revenind la criza actuala, daca, in conditii de inflatie statul ingheata sau reduce salariile bugetarilor (in majoritate femei) lasand neatinse impozitele directe realizate in majoritate de barbati, putem sustine ca statul perpetueaza si prin acest mod starea de precaritate, de saracie a femeilor, in general.

Reformuland putem spune ca politicile statului sunt de natura sa accentueze decalajul de gen, cu atat mai mult cu cat se stie ca, oricum, sumele cu care sunt platite femeile sunt mai mici decat cele cu care sunt platiti barbatii. Alegand aceste masuri anti-criza statul roman , si intreprinzatorii de altfel, vor sa scoata castanele din foc fie reducand numarul salariatilor bugetari (NB: in special femei) si obligand pe cei ramasi sa lucreze mai mult, fie diminuand salariile din sectorul bugetar (daca nu ambele).

N-am inteles niciodata logica economica prin care, in anii '90, guvernantii au decis sa dea bani barbatilor ca sa stea acasa (celebrele ordonante), dupa cum nu inteleg nici acum felul in care reducerea veniturilor femeilor va rezolva problema crizei.

Si ma ingrozesc pentru ca am senzatia ca nimeni (nimeni important, nimeni cu capacitate reala de decizie) nu pare sa vada cat de grave pot fi consecintele pe care adancirea saraciei feminine le va produce asupra intregii societati, consecinte de natura a afecta nu doar femeile, ci chiar statul si societatea umana in general.

Evident, problema crizei si problema rolului social al femeii au dimensiuni si aspecte mult mai complexe decat cele enumerate de mine aici. Sunt de parere insa ca e timpul sa se spuna cu voce tare lucrurile nespuse de obicei. Si, tot cu voce tare, trebuie cerute solutii reale si echitabile, pentru toti membrii societatii, fara diferente de gen.