Istoria crizelor la feminin

Inceputa ca una financiara, criza a devenit foarte repede economica. Si incepe sa-si arate efectele sociale.

Se pare ca avem pe plan mondial, pentru prima oara in istorie, o criza in care primii afectati sunt barbatii. Asta in privinta locurilor de munca, deoarece se pare ca lovite sunt in special meseriile traditional-masculine (constructiile, industria grea etc). Si acest lucru este perfect explicabil: diviziunea muncii economice i-a postat in locuri de munca in general mai bine platite.

Nu pot sa spun daca in Romania acest aspect se manifesta la fel, deoarece pe site-ul ANOFM nu prezinta, asa cum stiam eu ca este legal, situatiile separate pe criteriul sex.
Ceea ce ma ingrijoreaza insa, sunt antecedentele istorice ale acestei crize, pentru ca am constatat incapatanarea guvernelor de a crede ca, utilizand aceleasi metode, pot obtine rezultate diferite.

In perioada marii crize din anii 1930, prima reactie impotriva somajului a fost trimiterea femeilor acasa, pentru a face loc barbatilor. Cand acest lucru nu s-a putut, reducerile salariale au avut loc cu preponderenta in profesiile eminamente “feminine” desi acestea erau si asa mici.

In timpul celui de al doilea razboi mondial, femeile au fost chemate “in numele iubirii de tara” sa ocupe locuri de munca traditional “masculine”, in toate locurile de munca descoperite de plecarea barbatilor pe front. Intoarcerea acestora acasa, in contextul reducerii activitatii in o serie de industrii legate de razboi a pus statele industrializate in situatia de a nu avea locuri de munca pentru “eroii nationali”.

In acest context, li s-a multumit cu gratie doamnelor pentru efortul depus si au fost retrimise acasa, la cratita, in numele “rolului social al femeii in familie”. In mod paralel, s-au desfasurat vaste campanii de glorificare a mamelor, a importantei daruirii si abnegatiei acestora. Sarbatorirea “zilei mamei” a inceput in timpul primei crize si a atins cele mai inalte cote in timpul celei de a doua. Si tot cam atunci, 8 Martie, ziua femeilor militante a fost convertita in “ziua femeilor care traiesc pentru ceilalti”.

Bineinteles ca, in timp, metodele s-au rafinat. Nu mai departe decat in perioada post *89, care a fost de asemenea o perioada afectata de cateva crize, desi nu atat de grave, tot femeile au fost trimise acasa. Nu, nu la cratita de data aceasta, ci la copii. Dupa ce, in anii 90 a aparut concediul de crestere al copilului pana la un an, criza din 95-96 a dus la prelungirea concediului de crestere a copilului de la 1 la 2 ani, iar in 2004, la trecerea la o indemnizatie fixa de crestere a copilului, mai mare decat veniturile salariale nete obtinute de majoritatea femeilor.

N-aveam atunci mintea de acum, ca sa inteleg ca era vorba de un instrument de gestionare netransparenta (de ascundere) a nivelului somajului. Daca ne uitam pe statisticile demografice, anii 2004-2007 arata foarte bine din punctul de vedere al natalitatii pentru femeile cu studii medii si salarii mici. Ele au eliberat locuri de munca pentru altii. In fapt, acoperirea unei bune parti a cheltuielilor cu indemnizatia de crestere a copilului s-au facut prin redirectionarea sumelor colectate pentru somaj.

La inceputul acestei crize, singura promisiune guvernamentala care a ramas in picioare a fost plata indemnizatiei de crestere a copilului “in functie de veniturile realizate dar nu mai putin de...” stimuland astfel ca si femeile cu studii superioare si venituri mari sa se retraga de pe piata muncii pentru o lunga durata.

N-ati inteles de ce? Pai, daca industriile se prabusesc, trebuie sa se faca loc pentru barbatii disponibilizati de acolo: e vorba despre industrii serios sindicalizate si nerezolvarea, fie si paliativa a situatiei lor ar putea detemina miscari serioase de strada.. nu-i asa? Iar femeile nu sunt trimise acasa, sunt determinate sa-si doreasca ele sa ramana acolo, potrivit principiului “nu dori moartea sefului, fa in asa fel incat sa si-o doreasca singur”.

Din pacate, daca aceasta criza se agraveaza, este foarte probabil ca, peste doi ani, actualele mamici bineindemnizate sa nu-si mai gaseasca locul pe piata muncii, si, pe deasupra, sa fie responsabile si de un copil.